IX. Perfecta, formosae ! [ Era perfect, frumos !]

O privea, semana atat de mult cu mama ei. Aflase de la ea cand se intorsese de la scoala ca fusese o zi ca oricare alta, fara sa-i dea prea multe batai de cap. Poate o vazuse si putin multumita, parca schimbata cu un zambet macar pe jumatate adevarat. Statea in prag si o privea dormind, era usa deschisa, poate ea o uitase asa sau o lasase intentionat. Parea atat de sensibila, atat de inocenta... “Daca ar sti cate lucruri se ascund in spatele meu, prin asta si in spatele ei, prin cate am trecut pentru ea, insa probabil nu va afla niciodata, poate nu se va ajunge acolo, nici acum nici mai tarziu nici niciodata !” . Gandurile lui era mai adanci decat oceanul, nu puteai patrunde in ele, iar daca patrundeai nu-i puteai impartasi nici pe jumatate durerea. Era fiica lui, crescuse, departe de tot ce se intamplase, de locurile in care se intamplase, de viata pe care el o dusese in trecut. Fusese mai bine pentru ea sa creasca langa Adriana, ferita de pericole si neprevazut. Se duse langa ea si o inveli cu o patura subire, inchise fereastra, o mai privi putin dupa care se retrase inchizand usa dupa el. Avea sa-i faca o surpiza, cat de curand.
• Issa, Issa !
  Issabella se trezi. Era Joseph chemand-o la masa. La cat de adormita era intelesese doar “Hai jos, te cheama tata la masa, a spus ca ai dormit prea mult si ca are o supriza pentru tine, ca faci 18 ani!” daca mai spusese ceva printre aceste cuvinte cu siguranta nu le-a auzit ca sa nu mai zicem de inteles. Nu era timpul sa-i refuze, nu acum, isi promisese ei insusi ca va incerca sa invete cum sa traiasca impreuna cu ei si asta avea de gand sa faca. Cobora la masa. Toti erau asezati, tatal ei in capatul mesei, Ella langa el, Brianna si Joseph amandoi pe partea stanga iar ea avea pregatita portia pe partea dreapta, langa Ella.
• Imi pare rau daca am intarziat ! Zise aceasta fara insa a parea ca-i pasa.
• Nu-i nicio problema Issa, nu te-am asteptat mult.
• Multumesc Ella.
• De fapt te-am asteptat circa 20 de minute Issa, pun pariu ca deja ti s-a racit mancarea, insa nu numai a ta, si a noastra, pentru ca esti atat de pretioasa in casa asta incat niciunul nu am avut voie sa mancam fara tine.
  Era cert faptul ca ceea ce tocmai comentase Brianna nu era deloc in favoarea Issabellei. Exagera ? Nu... Brianna nu avea sa stie cum se simtea ea, iar ea nu avea de gand sa-i dea de inteles asta, prefera doar sa se retraga, sa-i lase in pace, sa traiasca asa cum stiau ei mai bine.
• Imi pare rau Brianna, ii raspunse aceasta cu aceasi expresie falsa.
• Al doilea “imi pare rau” nesincer. Dar sti ce ? Nici daca ar fi fost sincer nu mi-ar fi pasat.
• Am inteles, pai atunci mai bine m-as retrage in camera mea.
  Se ridica de pe scaun si pleca sus, de unde tocmai coborase cu cinci minute in urma. In urma ei urca si Mihai cu un pachet mare in brate. Batu la usa, si incerca sa deschida usa, dupa mai multe incercari reusi. Intrand in camera observa ca era goala. Ii rosti numele Issei de cateva ori, insa niciun raspuns. Lasa cadoul pe pat si iesi, stiind ca avea sa il gaseasca ea cand se va intoarce.
  Unde era Issabella ? Era in drum spre colegiu, vroia sa-si limpezeasca mintea. Era aproape ora 8, deja se intuneca insa cui avea sa-i pese ? Probabil cele mai frumoase imagini ale liceului erau cele in care razele soarelui coborau incet pana la a fi total acoperit de colegiu. Poate acum se putea bucura de el cu adevarat, cand era gol, cand era simplu, cand era doar “el”. Ajungand in spatele colegiului observa o silueta stand rezemata de batranul copac, era imens, urias si superb. Se apropie usor... insa intunericul nu-i dadea voie sa-si dea seama cine putea fi. Deodata silueta se ridica si se urca in copac. Atunci grabi pasul si intr-un final ajungand la copac observa ca nu era nimeni acolo... Absolut nimeni. Un tunet reusi sa o sperie intr-atat incat un tigat ii reflecta frica, se intoarse, mai privi de doua ori imprejurimile si o lua la fuga spre casa. Acum drumul i se paru de trei ori mai lung, fugea tot privind in urma cu senzatia ca ceva sau cineva o urmarea. Intr-un sfarsit ajunse acasa. Urca repede in camera ei, tranti usa incercand sa o inchida repede, se uita imprejur si aprinse luminile. Ce era cu sentimentul care il avea...? Apoi ochii i se indreptara spre pachetul lasat pe pat. Se apropie usor “ Ce naiba e? Cum a ajuns aici ? Sa fie de la tata dupa toata faza de la masa ? Bomba ? “ aici se opri. “Nu... n-are cum ! Ehh exista decat o cale de a afla !” . Se apropie din ce in ce mai mult, pasii muti si cu frica incercand doar sa se abtina, daca ar fi putut ar fi tipat cat de tare, poate asa ar fi scos totul din ea dar nu, si avea de gand sa se intoarca acolo, avea de gand sa afle ce o infricosase atat. Deschise pachetul inauntru dand de un aparat de fotografiat Nikon dintre cele mai bune, unul profesional asa cum visase dintodeauna sa aiba. Era perfect, frumos. Il tinea in mana si ii venea sa fotografieze fiecare parte a camerei.
• Ma bucur enorm ca iti place !
• Da tata, imi place. Nu stiu cum de ai considerat ca l-as merita dupa lucrurile care le-am facut de cand am ajuns aici dar... e frumos!
• Am vorbit cu Adriana si mi-a spus ca pe celalalt l-ai uitat acolo.
• Nu l-am uitat, l-am lasat. Imi fusese daruit de ea si am preferat doar sa-l las.
• Inteleg...Scuze daca am dat buzna... se pare ca la cat de entuziasmata erai nici nu ai observat cand am intrat.
• Da, probabil ! Apropo... daca tot esti aici, stiu ca iti imaginezi ca a venit timpul sa-ti pun “intrebarea”.
• Care ar fi ?
• Cine e mama mea? Issabella lasa aparatul pe pat, isi dadu geaca subtire jos de pe ea si se apropie usor de tatal ei.
• Mama ta?
• Da... mama mea! Presupun ca am si eu una, nu ?
• Da... dar e moarta !
• Moarta ? Cand a murit ? Unde ? Cum o chema ? Povesteste-mi despre ea, seman cu ea ? Orice, te rog !
• Nu sunt multe de spus. Era frumoasa, se numea Carolina, Caro ii spuneam eu. Semeni cu ea, esti satena, ai ochii ei, mereu i-am admirat culoarea, galbenul acela in lumina si verdele caprui in intuneric. Pana si privirea i-ai mostenit-o, curajul, ambitia dar si bunatatea. Si mai presus de toate adora sa fotografieze... nu conta ce, totul. Petrecea ore in sir in padurea din spatele parcului si fotografia. Cand ii priveai fotografiile developate, vedeai parca lumea prin alti ochi, prin ochii ei. Vedeai totul asa cum nu parea in realitate. Asa cum vad in fotografiile tale.
  Issabella zambea, acum stia de unde venea si de ce niciodata nu semanase cu Adriana. Putea vedea in ochii tatalui ei ca inca o iubea. Se uita la ea ca si cum ar fi vazut-o pe mama ei. Acum parca simtea ca era bine ca venise aici, se simtea iubita si se simtea in preajma unor oameni care erau la fel ca ea, din aceasi lume.
• Si cum a murit tata ?
• Intr-un accident...
• Ce fel de accident ?
• Accident. Nu am ce altceva sa-ti mai spun, accident de avion.
• Poti sa mi-o arati ? Sa-mi arati fotografi de ale ei ?
• Da... o sa caut si-ti voi arata, maine !
• Multumesc... spuse aceasta imbratisandu-l.
• Nu ai pentru ce, acum bucura-te in continuarea de aparatul ala. Stiu cat conteaza pentru tine!
• Asa voi face.
  Mihai iesi din camera. Foarte energica de parca conversatia cu tatal ei si lucrurile care i le spusese o adusesera din nou la viata, aceasta incepu sa-si aranjeze in sfarsit lucrurile personale peste tot prin camera. Fotografi de-ale ei lipindu-le pe peretele deasupra patului, fotografii facute de ea pe langa oglinda... punandu-si lucrurile la punct asa cum vroia sa le vada. Camera asta parca era facuta pentru ea. Acum isi dadea seama ca pe masura ce aranja lucrurile acestea se potriveau mai bine ca oriunde. In timp ce-si aranja lucrurile se auzi o usa trantindu-se, apoi o auzi pe Ella strigand dupa Brianna.
• Am zis sa deschizi acum, nu ma face sa spun asta si a doua oara Brianna.
• Am zis nu si lasa-ma in pace.
• Ma duc sa caut dublura cheii tale si voi intra, fie ca vrei, fie ca nu!
• Hai incearca!
• Ce se intampla, interveni Issabella.
• Nimic Issa, du-te inapoi in camera ta, e doar Brianna si crizele ei de fata “educata”. Imi pare rau pentru situatia asta.
• Hey, daca este sa fim o familie trebuie sa va cunosc asa cum sunteti. Lasa-ma pe mine sa incerc sa vorbesc cu ea.
• Nu ai sanse.
• Ba da, da-mi dublura cheii si voi incerca.
• Bine, asteapta-ma aici s-o caut.
  Ella se intoarse, Issabella era inca acolo asteptand-o pe treptele scarilor. Dandu-i cheia aceasta intra usor... nu era nimeni in camera. Camera mare, patul exact pe mijloc. Multe postere cu vedetele cele mai cunoscute cum ar fi : Rihanna, Beyonce, Pink, Avril Lavigne.
• Brianna ? Striga aceasta usor de trei ori.
• Pleaca ! Asta-mi mai lipsea, sa te trimita pe tine .
• Nu m-a trimis nimeni, am venit eu.
• Bun, asa cum ai venit poti sa si pleci.
  Vocea venea de pe balconul camerei. Usile care duceau intr-acolo erau deschise, iar vantul invartea perdeaua dupa bunul plac. Issabella se duse dupa Brianna. Aceasta statea in balansoar, trista, i se putea citi tristetea de la mare departare.
• E frig... hai in camera!
• Am zis nu Issabella. Ce parte n-ai inteles ?
  Insa era tot trista. Vroia sa para rea, si nepasatoare dar ii pasa. Issabella se duse in camera si lua 2 paturi din dulapul Briannei, apoi se intoarse langa ea.
• Pot sa stau si eu ?
• Tocmai ce ti-am zis ca nu ! Raspunse Brianna intorcandu-i un zambet ironic.
• Okay ! Spuse Issabella asezandu-se langa ea.
• Ce faci ? N-auzi sa pleci ?
• De ce as pleca ? Tu stai in frig, plangi chiar... singura si eu sa plec?
• Da, simplu si usor, hai cara-te !
  Oricat de mult incerca Brianna s-o faca sa plece, s-o ignore, Issabella era tot acolo. Nu vroia sa plece. Ii punea patura pe ea, Brianna o dadea la o parte, asta repetandu-se de cateva ori. Apoi renuntand la a mai incerca, Issabella o intreba.
• De ce esti trista ?
• Ce te face sa crezi ca ti-as raspunde ?
• Pentru ca ai nevoie sa vorbesti cu cineva.
• Poate, dar persoana acea cu siguranta nu esti tu.
• Sti... poate ma urasti, si nu te condamn pentru asta... Am aparut aici ca o intrusa. In viata ta, a fratelui tau, a familiei tale, dar nu a fost ideea mea. Si eu mi-am lasat o viata in urma de unde vin, mi-am lasat “mama”, cea mai buna prietena, scoala, visele mele.
• Pai razgandeste-te si du-te inapoi.
• Nu pot !
• Ba da, poti ! Cat de cinica esti. Vii si imi spui mie cat de rau iti pare, dar nu te poti intoarce inapoi. Ha!
• Crezi ca nu doare ? Cum ar fi Brianna sa te trezesti ca mama ta iti spune ca de fapt nu e mama ta, asta fara niciun regret. Sa-ti spuna ca te-a crescut doar ca sa faca un rau, sa trebuiasca sa pleci intr-o cu totul alta viata, alta tara, alta familie, cu tatal meu, dar pe care nu l-am vazut decat de cinci ori in 18 ani, sa inveti in alta scoala, cu alti colegi, sa nu iti gasesti rostul. Sti ce ? Las-o balta. Nu mai conteaza, nu vreau sa iti spun mai multe ca dupa sa spui ca ma plang tie.
  Issabella se ridica si pleca lasand paturile langa Brianna. Se intoarse in camera ei, nelasand nicio lacrima sa-i cada. Avand curajul sa infrunte inca o data ceea ce avea de infruntat. Se duse langa fotografiile care tocmai ce le pusese prin camera cand o voce din spatele ei ii spuse:
• M-a parasit. Il iubeam, il iubesc, aveam incredere in el. Iar vocea se subtia pana cand dadu in planset.

Issabella se intoarse spre ea si o imbratisa spunandu-i ca totul va fi bine.

• Bine ? Cum bine ? Nu stiu de unde sa incep fara el, unde sa ma duc !
• Esti inca tanara, iar daca el te-a parasit inseamna ca nu te merita.
• Dar il vreau Iss, il vreau.
• O sa rezolvam si asta da ? Acum hai in bucatarie sa facem ceva distractiv, bine ?
  Brianna isi sterse lacrimile, si ii zambi Issabellei in semn de afirmatie a ceea ce ea tocmai ii propusese. Ajunse in bucatarie fetele se gandira ca ar fi ceva frumos sa faca clatite. Iar ceea ce faceau era cu adevarat distractiv, pentru ca reuseau sa formeze o relatie de prietenie intre ele. Poate de la bataia cu faina, sau ouale cazute pe jos pentru ca nu fusesera sparte corect. Rasetele in hohote ale fetelor cu siguranta le auzi si Ella, bucurandu-se cu adevarat vazandu-le ca in sfarsit se inteleg bine.