luni, 28 februarie 2011

I. Possis? [ Cum ai putut ? ]

Camera luminata, ferestrele inalte si cu veranda, dressingul mare, patul mare si totul in roz...Era asa cum visase, ea ? Sau mama ei ? Nu-si putea raspunde nici siesi la aceasta intrebare. Asa cum facea de obicei, lua totul cum venea, nu obisnuia sa puna intrebari, cine avea sa o inteleaga oricum ? Trecuse deja o saptamana de cand se mutasera in Labasint. Ce-i veni mamei ei sa se mute tocmai in Arad ? De ce au trebuit sa plece din Bucuresti ? De ce nu avea tupeul sa-i spuna ca vrea sa se mute cu tatal ei in Connecticut pe strada Deshon, atat de aproape si de colegiul care intodeauna visase sa-l urmeze, prefera sa stea aici, cu cea care o ascundea tot timpul, si care o neglija... Doar pentru ca era mama ei...si peste toate, o iubea, iar daca nici ea, fiica ei nu o proteja atunci cine avea sa s-o faca ? Stand in pat, cu un caiet in brate, incercand sa-si aminteasca anumite detalii, auzi usa deschizandu-se incet, ca si cand Viviana, prietena ei cea mai buna, intra usor pentru a reusi sa o sperie. Incerca asta aproape in fiecare saptamana si nu vroia sa se opreasca pana cand nu-i iesea odata.
  • Heey ! Ce incerci sa faci, domnisoara misterioasa ? zise aceasta zambind si incercand sa inchida usa.
  • Ahh, nimic. Oricum nu-mi iese, raspunse aceasta cu un zambet fals...considerandu-se inutila.
  • Issabella ? Spune-mi, continua Viviana punandu-se langa ea pe pat. Hai da-mi sa vad! Continua aceasta incercand sa-i ia caietul.
  • Nu! zise Issabella strangandu-si caietul in brate, dupa doua secunde de liniste, Issabella observa ca Viviana se simtea vinovata si decise sa-i povesteasca ceea ce incerca sa faca. Aseara am avut un vis ciudat, am visat cateva scrisori, si partea mai interesanta e ca nu am uitat continutul si ordinea niciuneia...incercam sa le scriu dar nu stiu de ce nu le pot intelege, povestea Issabella ganditoare, sperand ca Viviana sa nu o creada vreo ciudata, si putin tematoare pentru ca era prima data cand visa asa. Viviana o vedea, o simtea si stia ca trebuie sa-i scoata stare asta din cap.
  • Ohh, las-o balta, zise aceasta in timp ce o tragea din pat pe Issabella. Stiu ce-ti trebuie tie, shopping! Iar imediat deschise dressingul acesteia.
In timp ce fetele, sau mai bine spus Viviana incerca sa-i aleaga haine pentru iesit in oras Issabellei, mama acesteia intra in camera, foarte serioasa... dupa care inchise usor usa.
  • Buna ziua doamna Benfil ! Saluta zambareata Viviana oprindu-se din cautat si stand dreapta ca in armata. Intodeauna ii admirase mama prietenei cele mai bune.
    Adriana era prezentator tv. Intodeauna aranjata, sofisticata si cu un comportament aparte.
  • Buna Viviana, raspunse aceasta schitand un zambet. Issa pot vorbii cu tine doua minute te rog ?
  • Sigur ! Asteapta-ma doar putin ! Raspunse zambind Issabella.
Adriana Benfil lasa privirea in jos si iesii din camera incercand sa para cat mai calma si serioasa. Se rezema de partea cealalta a usii si incerca sa se gandeasca cum sa vorbeasca cu fiica ei. Ceea ce avea sa-i spuna nu era deloc usor, insa trebuia. Imediat iesii Issabella binedispusa, Adriana retezandu-i zambetul cu o singura privire si 3 cuvinte:
  • Nu aici, jos! Si o lua inainte coborand scarile foarte incet.
    Issabella observa ca ceva nu era in regula insa nu ii statea in fire sa fie pesimista. Se gandea ca cine stie ce i s-a mai intamplat mamei ei, intodeauna lua lucrurile mult prea in serios, in ciuda varstei sale, era imatura.
    Ajunse in sufragerie Adriana stinse televizorul, puse telecomanda pe masa de sticla si se aseza pe unul din cele 2 fotolii de la capetele opuse ale mesei. Tabloul mare din spatele mamei ei acoperea de doua ori latimea fotoliului si il adora, panorama acelei imagini din padurile tropicale, acel verde intens, erau seri cand statea cu lumina aprinsa doar pentru a-l privii. Era singurul lucru din casa care fusese ales de ea. Tacerea puse stapanire pe atmosfera, insa Issabella sparse gheata spunand :
  • Foarte bine mama, ce aveai sa-mi spui ? Incercand sa-i priveasca ochii atintiti in pamant.
  • Pai...isi ridica privirea iar Issabella acum ii putea vedea ochii inlacrimati.
  • Mama, zise aceasta vrand sa se ridice si sa o imbratiseze. Acum isi facea griji, niciodata n-o vazuse pe mama ei plangand.
  • Nu! Stai acolo! Zise aceasta ridicandu-se grabita de pe fotoliu si intorcandu-se cu spatele la Issabella si cu fata catre acele rafturi imense si pline cu, carti vechi. Resemnata Issabella ramase in picioare si impreunandu-si mainile spuse:
  • Bine, inteleg, aici voi ramane.
  • Foarte bine, continua Adriana incercand sa para dura. Ceea ce-ti voi spune nu e usor nici pentru mine de povestit dar nici pentru tine de inteles. Acum 17 ani, cand eu si tatal tau ne-am casatorit totul era frumos, l-am iubit si sunt sigura ca si el m-a iubit. Au trecut 2 ani fericiti si impliniti... cand... a aparut la usa noastra o fata, si o numesc fata pentru ca nu avea mai mult de 20 de ani, cu o fetita de 2 ani si 2 luni in brate, cu niste ochi mari si fata rotunda, cu un zambet contagios si... pur si simplu frumoasa. Era mama ta cu tine in brate, zise aceasta intorcandu-se acum spre Issabella care se abtinea din rasputeri sa nu planga. Adriana se simtea vinovata dar stia ca trebuia sa continue, asa ca asta si facu. Vroia sa te dea spre adoptie daca tatal tau nu te lua. Am facut teste de paternitate, nu doar unul, trei si toate au iesit pozitive, era de asteptat caci ai luat tot ce avea el mai frumos, ochii galbeni si zambetul superb... Adriana se apropia de Issabella care deja nu mai schita nicio expresie. Nu-i venea a crede ce auzea, insa aceasta o respinse cerandu-i sa continue. Adriana facu 2 pasi in spate si continua . Nu a putut sa nu te ia... doi ani te-am crescut impreuna, erai un copil atat de activ incat nu aveai cum sa plictisesti pe cineva, nu aveai cum sa nu te iubesti, am vrut sa devin mama ta adevarata dar tu erai si motivul geloziei mele inimaginabile. De atunci am devenit rece, lacomia a pus stapanire pe mine si... certurile cu tatal tau erau tot mai dese, nu ne mai intelegeam deloc, il iubeam dar era ceva mai presus de asta care ma impiedica sa i-o arat, iar el a pus capat, mi-a cerut divortul care normal ca nu am vrut sa i-l dau. Daca am vazut ca vrea si vrea am facut apel la curte si ti-am cerut custodia, doar pentru a-l ranii...si te-am castigat.
Issabella se intoarse nervoasa si plangand. Simtea cum ramane fara puteri, se simtea nefolositoare, ceea ce si era acum. Niciodata nu se gandise ca familia ei ar fi putut fi alta. Ca mama ei nu era Adriana. Cate zile pierduse incercand sa fie fata perfecta, pentru ca mai tarziu sa lucreze cu mama ei in televiziune. Nu avea glas, dar furia ii era mai puternica decat orice in clipele acelea. Plangea...da, ii era mai greu decat imposibil sa se abtina, si nu o facu. Daduse afara in fata Adrianei tot ce avea pe suflet, in fond... nu ii era nimic ! Doar o femeie care intr-un fel o rapise.
  • Cum ai putut ? Te-am considerat mama mea, am suportat sa te porti urat cu mine pentru ca te iubeam, am renuntat la tata pentru tine, te-am crezut, am devenit ceea ce sunt pentru tine... Asta nu-i lacomie asta-i rautate, ai vrut ca eu sa am de suferit din cauza voastra, am trait o viata in minciuna... pentru tine, ii spuse Issabella plangand si privind-o cu sila dupa care se intoarse vrand sa plece, insa se opri cand auzi vocea Adrianei stinsa mai adaugand ceva.
  • Mai e ceva... de curand tatal tau a facut apel, pentru ca intr-o saptamana vei avea 18 ani deja... si vrea sa te muti la el cu el si familia lui de acum, normal ca asta depinde de tine daca vrei sa pleci sau nu, insa daca ramai iti promit ca ma voi schimba, zise aceasta cu putina speranta in voce.
Issabella se intoarse trista si debusolata. Ridicandu-si usor privirea ii spuse:
  • Ce te face sa crezi asta ? Nu Adriana, am sa plec la tata, indiferent de greseala lui e tatal meu, poate si el m-a mintit dar macar nu am crescut cu el mintindu-ma, macar nu ma doare asa cum ma doare din partea ta, probabil pentru ca nu il iubesc la fel de mult. Imi pare rau ca te-am deranjat o viata intreaga, astazi imi fac bagajele si cel tarziu maine dimineata sunt plecata, zise aceasta intorcandu-se urcand scarile grabita.
Adriana ramase in sufragerie cazand pe fotoliul din spatele ei incepand sa planga. Poate ca niciodata nu o considerase fiica ei, dar acum o facea, o durea, insa stia mai bine decat oricine ca si-o facuse cu mana ei, iar acum platea cu lacrimi pentru asta.Ajunsa inapoi in camera Issabella incepu sa planga in bratele prietenei sale. Puteai citi tristete in ochii Vivianei.
  • Am crezut ca... o sa-ti spuna de petrecerea surpriza pe care ti-o pregatea de majorat si... am vrut sa aud ultimele detalii, adica ce avea sa-ti spuna tie si ce ramanea secret, imi pare rau, ii zise Viviana strangand-o tare in brate si cu lacrimi cazandu-i din ochi, dar nelasand-o pe Issabella sa stie asta, gandindu-se la ea ii puse mana pe umeri si continua :
  • Heeei pleci in America, ii sterse lacrimile si zambind lua valiza Issabellei din stanga dressingului. Hai, avem de facut un bagaj, cu cele mai frumoase haine si cele mai frumoase machiaje, iti dai seama ca acolo tatal tau iti va reinoi garderoba, dar in primele zile trebuie sa arati bestial... am auzit ca baietii acolo sunt...iumii.
Viviana incerca sa-si faca de lucru si sa-si fereasca privirea de Issabella pentru a nu vedea ca inca plange. Tristetea din ochii tinerei fete care trebuia sa se pregateasca de majoratul ei acum era molipsitoare, o durea dar stia ca trebuie sa continue si sa se prefaca, chiar daca pleca stia ca nu-i va fi usor, dar trebuia. Asa ca incerca sa imita un zambet si sa o ajute pe Viviana care deja se apucase de bagajul ei.

3 comentarii:

Addicted02 spunea...

Continuarea te rog! :))
Abia astept partea care imi place mie:X.

Elena M. spunea...

gataaa :)) >:D<

Andreea spunea...

Adoorr cum scrii:x:x:x:xDraguta povestea,trec la urmatorul capitol:*:*:*:*:*

XoXo Andreea

Trimiteți un comentariu